“Hai, că mergem în cartierul ăla nou! Să vedem cum arată orașul viitorului!”, se aude un îndemn, în limba română, la un popas în fața elegantei Duomo di Milano, maiestuoasă catedrală, cu infinite detalii și eleganța unei regine uriașe îmbrăcată în dantelării de marmură. E background-ul perfect pentru imaginile perfecte de Instagram și TikTok, în Italia. Să vezi cine știe ce cartier nou poate suna ca un îndemn oarecum improbabil, în orașul care se laudă cu Scalla, cu palate și vile, cu stații strălucitoare de fashion și arhitectură impresionantă, care are nu doar il Duomo, ci și numeroase muzee și opere de artă ale unor da Vinci și Michelangelo. Într-un tur de oraș, ghidul are despre această destinație o remarcă ce poate intriga un turist obișnuit cu urbanism de Cluj/ România: Noutatea aici nu e ce s-a construit, ci ce a rămas liber. Cu atât mai neobișnuit cu cât au pus aici clădiri “starchitecții” vremurilor noastre – Zaha Hadid, Libeskind, Isozaki. Te-ai aștepta, așadar, să fie foarte important ce s-a construit, nu ce nu s-a construit. Multe semne de întrebare. Am urmat, așadar, invitația de a merge “în cartierul ăla nou” și m-am trezit în randările unor arhitecți. Vă povestesc un pic mai încolo ce vreau să zic cu asta. Așadar, fie că mai aveți sau nu vacanță, vă invităm la un tur de Milano, cel mai bogat oraș al Italiei, centru cultural și capitală a modei, să descoperim ce e la capătul îngustelor trepte ale il Duomo, cum arată “catwalk”-ul de zi cu zi al milanezilor și decorurile preferate ale (wanna be) influencerilor de Instagram, generoasele parcuri și largile străzi străbătute de tramvaie și la o mică lecție de urbanism, din cel mai nou cartier al orașului. Cu câte o pauză de paste, pizza, cappucino, vin sau înghețată.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
Disclaimer, de turist începător: Avionul a fost rezervat cu două zile inainte (un fel de ultra last minute, dacă vreți) căutând cea mai ieftină destinatie, cu zbor cu plecare din Cluj. Cel mai ieftin bilet de avion era spre Milano. Ok, asta e, Milano să fie! Au o gară uriașă, măcar se poate pleca spre alte destinații.
Pur subiectiv, desigur, deși am admirat cândva Italia, aveam în gând amintiri de orașe în care încerci să descoperi viața și monumentele cândva strălucitoare, acoperite acum de straturi de scorojeli si, adesea, ziduri cu miros de urină, cum am găsit cândva în Bari sau străzile cândva măreței Rome acoperite de gunoaie. Aveam în minte colorata Veneție, invadată de turiști, dar cu un strat de tristețe așezat pe grandioase imobile lăsate să se degradeze, de pe care timpul a scos culoarea lăsând urme în forme de hărți ale unor țări misterioase. Chiar și în minunatul Cinque Terre, cu frumusețea clădirilor cocoțate pe dealuri, cu vedere la apă și grădini de lămâi, dacă te apropii puțin de clădiri ghicești, în multe locuri, ruina.
Din vizite precedente, îmi rămăsese cumva, per total, imaginea unei țări care trăieste din turism, dar din mostenirea pe care a lasat-o un imperiu demult apus si din minunile unei naturi care le-a dat italienilor mare și munti si o climă de vacanță. Fără mari eforturi contemporane de a investi, de a renova, de a ridica. Fără mari eforturi de a respecta măcar ce au clădit predecesorii.
Nu era prea încurajatoare nici ideea că în rapoartele de Travel, Italia e destinația turistică europeană în care se înregistrează cea mai mare probabilitate de a fi furat (o prietenă fusese șefuită, nu demult, în Florența). Până la urmă, e țara care a dat lumii mafia și unde, cândva, a înflorit fascismul. În drum de la aeroport înspre oraș, printre afișele care te cheamă la operă și teatru, una dintre primele imagini e a unei Meloni de afiș electoral promițând că din Italia se va schimba Europa. Ce gând infiorător : o Europă redesenată dupa planurile extremistilor și naționaliștilor!
Dar am fost nedreaptă, crunt de nedreaptă ! Milano nu înseamnă palate scorojite și ziduri murdare, nu e mafia, delăsare administrativă sau leagăn de extremiști. Nu e nici Meloni. E, în primul rând, orașul construit de ingineri vizionari, în care au locuit artiști, în care minți strălucite au făcut cândva magnifice calcule ingineresti care ne-au lăsat un edificiu coplesitor, din care iesi cu capul plecat. E orașul în care s-a auzit pentru prima oară Verdi și pe unde a pășit cândva un geniu care era convins că omul poate să zboare cu secole înainte ca eu să pot face, condescendent, rezervare de zbor low cost spre “cea mai ieftină” destinatie din Europa.
De fapt, nici măcar nu e chiar atât de ieftin. În orice caz nu dacă te decizi să pleci cu două zile înainte – zbor cu avionul și cazare pe trei nopți (cât să faci de un city break) se poate găsi la aproximativ 300 de euro. Asta dacă ești dispus să stai în hostel, dar, dacă ai trecut de vremurile acelea, adaugi 50 de euro la sejur și iei un hotel de trei stele, amplasat destul de convenabil la vreo 10 minute de gară. Sigur, dacă vrei să pleci la o oră mai convenabilă și nu seara, ca să prinzi o zi în plus de plimbare, “low cost”-ul îți mai cere vreo 40 de euro în plus. Cazarea în zona gării e convenabilă – aici te lasă și de aici te ia autobuzul spre aeroport, care face un drum de aproximativ o oră, și aici ai și conexiuni bune de metrou.
Așa că, de la stația de cazare, 10 minute și 2,2 euro mai târziu, ajung la stația Duomo. Am văzut deocamdată doar drumul de la aeroport, iar periferia orașului Milano nu mi-a făcut vreo impresie de prosperitate, străzile dinspre hotel nu sunt nici ele impresionante, așa că sunt încă rezervată când fac primii pași din subteran înspre Duomo. Dar iat-o!
Și de aici, scepticismul meu începe să se clatine.
E frumoasă. E foarte frumoasă. E cea mai mare biserică din Italia (Vaticanul e alt stat), dar Duomo nu e doar mare. E copleșitor de complicată.
În piața principală e lume multă la aproape orice oră, chiar dacă nu e weekend. Aici e locul de făcut pozele perfecte din Milano, pe care toată lumea le postează pe rețele. Cele mai fermecătoare zâmbete de care sunt în stare turiștii se transformă instantaneu, în fracțiuni de secundă, în încruntări autocritice, atunci când subiecții își examinează, rapid, pozele. Nu, nu e perfectă! Mai aranjăm o șuviță, mai încercăm un zâmbet. Prietena de alături, prietenul, iubita/ iubitul, soțul/ soția mai face o încercare de click perfect pentru poza ideală. Duomo nu merită mai puțin de atât.
Milanezii trec impasibili și îi recunoști imediat – nu se opresc să facă poze și, uneori, nici măcar nu întorc capul înspre înălțimile catedralei. Sunt, probabil, cei mai eleganți italieni. Ele sunt discrete și au trench-ul perfect, fiecare. Nu poartă tocuri, dar totul li se așează de minune. Ei sunt, aș zice (fără să fiu vreo expertă), cei mai bine îmbrăcați bărbați din Europa – bleumarinul casual elegant al costumului croit perfect se asortează întodeauna cu albastrul deschis al cămășii și cu accentele stilate de gri/ maro. Îi recunoști pe cei de-ai casei imediat, printre grupurile de turiști. Poți oricând să iei o pauză de “fashion street”.
La Catedrală, cozile sunt mari și de o parte și de alta – și ca să iei bilet și ca să intri cu biletul deja luat online. Te costă 26 de euro ca să vezi minunea de sus și înăuntru. Urcăm.
Milano e catwalk de modă în fața unei minunății de arhitectură, creată pentru a slăvi divinitatea. Si, fie că ești credincios sau nu, iesi de acolo coplesit – de un gând religios sau măcar de o uimire că cineva a creat asta înainte de ArchiCad/ BIM și că cineva a putut-o construi așa. E copleșitoare delicatetea detaliilor uriașei clădiri de marmură, cu nuanțe de roz și gri. Sunt copleșitoare turnurile, sunt copleșitoare vitraliile. Ies cu capul plecat de aici, dar îl ridic repede ca să îi caut, din nou, silueta de marmură pe fundalul cerului de primăvară italiană. Se potrivesc de minune!
Galleria Vittorio Emanuele e chiar aici, în aceeași piață. Așa că aici sunt și Versace, Gucci și Armani. Și alții. Galleria Vittorio Emanuele II este cea mai veche galerie comercială activă din Italia și un punct de reper important al orașului. Găzduită într-o arcadă dublă cu patru etaje în centrul orașului, Galleria poartă numele primului rege al Regatului Italiei. E un loc anume undeva la mijlocul galeriilor unde aproape de fiecare data cineva face un filmuleț. Vin și lămuririle : e un mozaic unde trebuie să te rotești pe călcâie de trei ori, pentru noroc. Merg mai departe.
La principalele obiective turistice sunt chioșcuri de unde poți să cumperi înghețată, ceva de mâncare și chiar și cocktail-uri (cu 8-10 euro). Plasturii costă cam 5 euro la farmacia din piața principală, în caz că aveți nevoie.
Dacă te încumeți să ieși în sfârșit din piața principală, la distanță de mers pe jos, într-o plimbare nu extrem de lungă, pe o stradă pietonală, cu palate și branduri, ajungi la unul dintre obiectivele din toate ghidurile turistice.
Dar, înainte, merită un popas pentru probabil cele mai bune paste din lume – cele din Italia, desigur. Costă 18 euro, într-o zonă foarte populară din Milano. Deci, practic, dacă îți permiți să ieși o dată la un restaurant din Cluj-Napoca, îți permiți să mănânci la restaurant într-o vacanță de Milano.
Ieși în trafic din nou și, după un popas la fântâna arteziană bordată de bănci cirulare, dai de Castello Sforzesco, o fortificație medievală. Aici tronează misteriosul „biscione”, simbol al familiilor Visconti și Sforza – un șarpe cu un copil în gură (!).
Tot aici e întinsul parc Sempione – aici lumea e relaxată, sunt grupuri de copii și tineri de la școală, vârstinci ieșiți la plimbare, alergători. Pare o oază de pauză de turiști. Chiar dacă ești tu însuți turist. Cu 5 euro îți iei o înghețată (foarte) mare.
Dacă ești pasionat de design, o intrare la Il Palazzo dell’Arte, unde se țin expozițiile Triennalei costă 15 euro.
Străzi, drumuri, perspective:
Cu 24 de euro poți face turul scurt și turul lung cu un bus turistic cu etaj. Merită, ca să arunci o privire de ansamblu și să decizi apoi pe unde ți s-ar potrivi un popas.
Milano e casă pentru Teatro alla Scala, locul în care a avut premiera prima operă a lui Giuseppe Verdi. Tot aici era, însă, și singurul loc în care italienii puteau să joace jocuri de noroc. Așa s-a finanțat Scala.
Trecem și pe lângă Hotel Armani, a cărui formă desenează un A vizibil de la înălțime (cum a vrut “megalomanul” fondator). Trecem pe lângă Grădinile Publice – unul dintre primele parcuri publice din Europa. Largile străzi bordate adesea de copaci sunt străbătute de tramvaie. Acest e de altfel, alături de metro, mijloc de transport esențial în Milano și există încă de pe vremea când tramvaiele erau trase de cai, până să aducă Edison electricitate. Unele dintre ele au fost transformate în baruri, locuri de socializare sau chiar saună.
Turnul UniCredit, proiectat de celebrul Cesar Pelli, e cel mai înalt zgârie nori din Italia. Bosco Verticale, turnul din care pare că ar crește copaci, e altă apariție neobișnuită:
Autobuzul se întoarce tot în piazza Duomo, unde, mai ales dacă e ora prânzului, poți observa cum turiștii se înghesuie într-un local mic. Aici se vinde pizza la felie: 8 euro, dar o cam pot împărți doi oameni. Un capuccino e cam 2 euro pe oriunde intri. După o pauză de cafea, să pornim spre “noul Milano”. Îl cheamă “City Life”
Cum am intrat în randarea unor arhitecți
O poți lua la pas, cu un ghid google maps și, de departe, vezi deja cele trei turnuri care străjuiesc partea aceasta a orașului. Ești pe traseul bun. Prima pancartă: parcul, interzis traficului auto. Ocolesc o bicicletă și înaintez pe alee. O alee lungă bordată de mari spații verzi, pe lângă clădirile semnate de Zaha Hadid, care chiar arată cum le zisese ghidul de pe autobuz (ca niște iahturi de lux).
Nimic nu e însă copleșitor aici – nici măcar zgârie norii din zare. Și atunci înțeleg: e mai important aici nu ce s-a construit, ci ce nu s-a construit.
Înaintez printre copaci și tufe, pe alei liniștite – au chiar și o fântână. Peste tot sunt oameni care se plimbă, aleargă, vin cu bicicletele. Aleile sunt perfect conturate, verdele e foarte verde, “blocurile” sunt iahturi și undeva mai în față se mișcă ceva mic… un iepure! E un… iepure. Ceva mai încolo, un mic spațiu de joacă, dedicat grupei de vârstă mici – cu delușor și tobogan. O mămică zâmbitoare, îmbrăcată în alb, își învârte băiețelul blond care râde.
E o reclamă? Nu. Aleile, blocurile, verdele, mămicile perfecte și copiii care râd – totul pare dintr-o randare de arhitecți. Am văzut multe proiecte – așa arată randările, înainte ca ele să fie supuse aprobării prin ședințele de urbanism sau pe site-uri când, la Cluj, se vând apartamente în stadiu de proiect. Dar nu, nu sunt într-o randare, oamenii se mișcă, vorbesc, se aud. Cineva se încruntă. Nu, asta nu e posibil – într-o randare nu pui oameni care se încruntă. Undeva, pe o terasă a blocului-iaht apare un bărbat cu mop care își curăță locuința. Clar: nici asta nu ar apărea într-o randare făcută de proiectanți. Mă așez și mă uit în jur și îmi vine o altă idee – poate am nimerit într-o lume distopică. Da, ca aia văzută într-un film, demult, la TIFF, în care totul arăta ca din paginile unei reviste, totul era luminos și alb și părea perfect, dar apoi, de sus, de undeva, cineva începea să controleze toate mișcările familiilor perfecte, atunci când vreunul deraia cu câte o idee originală. Și totul se transforma în coșmar. Nu, nu e nici asta, nu se întâmplă nimic catastrofal în următoarele minute. Poate doar pe oamenii de aici îi controlează cineva și eu, fiind doar un vizitator, voi scăpa? Și înțeleg din nou: aici important e nu ce s-a construit, ci ce nu s-a construit. Într-un oraș normal, așa ar trebui să arată probabil noile dezvoltări – cu spații între blocuri, cu parcuri generoase, cu locuri în care oamenii se pot întâlni. Aici asta e – de aceea nici măcar turnurile cu adevărat uriașe nu ți se par copleșitoare. Acasă, chiar și un bloc de șase etaje îți poate fi dușman, când e la doi pași de balconul tău.
Ceva mai încolo e un spațiu comercial și o piațetă – sunt aici cafenele, bănci, locuri de întâlnire.
Ar merge un pahar de vin, până se încarcă un telefon? Evident, meniul e digitalizat, cu QR Code, nu poți vedea nici oferta, nici prețurile fără telefon. Chelnerul propune însă un rosé din nu știu ce regiune italiană și sună bine. Pe masă apare un platou cu aperitive – ceva uscături și bucăți de brânză italiană, cu dulceață de smochine. Vin înspre mine două pungi de shopping – una e Calvin Klein, una Tommy Hilfiger. Sigur, nu vin înspre mine (nu ar avea cum) și nici nu vin ele singure, ci duse de un cuplu în care și el și ea sunt perfect aranjați pentru ieșirea de după-amiază. Îngrijorările legate de prețul vinului, ascuns de QR Code cresc. Ies corporatiștii și toți au rucsacuri cu brand. Cât o fi costând aici un pahar de vin, la poalele turnurilor sclipitoare, cu vedere spre iahturile Zahai Hadid (probabil printre cele mai scumpe apartamente din Milano)? 10 euro. Paharul de rosé e 10 euro. Pffff, am scăpat! Mai rămâne ceva buget pentru ultima zi de city break, deja vedeam ceva notă cu sute de euro. Distopia continuă.
Iepurele s-a mutat acum prin tufele din piazettă, printre conversațiile tinerilor corporatiști.
Allianz, PwC, Generali. Tu, corporatistule din București, ce vezi când ieși de la birou?
Și nu, nu vreau să zic că turnurile starchitecților sunt mai valoroase decât vilele și catedralele secolelor trecute, fiindcă nu cred că sunt. Frumusețea Duomo nu se compară cu nimic din niciun zgârie nori. Dar în secolul XXI nu mai poți construi ca acum sute de ani, iar scara la care s-a construit noul cartier, parcul, spațiile publice, respectul pentru locatari și pentru cei care trec pe aici, în vizită sau în plimbare – sunt semnalmentele unui urbanism civilizat pe care, din păcate, nu l-am văzut demult pe la noi.
Într-adevăr, e și un cartier foarte scump, iar ideea ar fi ca toate noile dezvoltări, indiferent pentru ce buget sunt dedicate, să aibă infrastructură și spații publice. Pe de altă parte, merită zis și că pe la noi și în zonele scumpe nou dezvoltate se poate să ți se ceară 4-500.000 de euro pentru o casă și să nu ai încă drumul de acces la ea. Și vorbim de Cluj/ România, nu de cel mai bogat oraș italian.
Cartierul
Ne aflăm în noul CityLife – de aici trei zgârie-nori au schimbat orizontul orașului, după cum spun ghidurile turistice. Dar nu e doar o adunare de turnuri aici – lângă ele au apărut clădiri de locuințe și un mare centru comercial, o piațetă și un parc care pare să traverseze toată zona. Proiectele clădirilor noi sau în construcție sunt semnate de câțiva dintre cei mai cunoscuți arhitecți ai anilor recenți – nume precum Zaha Hadid, Arata Isozaki, Daniel Libeskind și Bjarke Ingels.
Cartierul a fost creat prin mecanisme de “urbanism negociat” (după cum îi spune publicația de specialitate Domus), bazate pe colaborarea dintre sfera publică și cea privată. Construcția a început în 2005, pe fosta zonă istorică a fostului târg comercial din Milano: Fiera Milano și acum, la nici 20 de ani distanță, e aproape gata.
Piața de aici nu are nume de artist, cum te-ai aștepta, poate la Milano – e „Piazza delle tre Torri” (firesc, piața celor trei turnuri). Faimosul trio: Turnul Allianz (proiectat Arata Isozaki Andrea Maffei), turnul Generali (Zaha Hadid) și turnul PWC Daniel Libeskind). Urmează un fel val – CityWave, proiectul lui Bjarke Ingels care va completa zona dinspre nord, spre via Domodossola.
Clădirile de locuințe (Libeskind și Hadid Residences) înseamnă mai multe clădiri de la 5 la 13 etaje. Proiectată de studioul One Works din Milano și finalizată în 2016, Piazza Tre Torri este principalul spațiu public al CityLife.
Cu o suprafață de aproape 170.000 de metri pătrați și în continuă expansiune, proiectul Gustafson Porter este cel mai mare parc din oraș de la deschiderea Parco Sempione în urmă cu 130 de ani. În timp ce cifrele pot fi exacte („pot” deoarece există o marjă de ambiguitate în calcularea dimensiunilor sale), acesta este cu siguranță un spațiu verde inedit al orașului, notează Domus.
O zi pe lac. Lacul Como
Dacă ajungi în Milano și ai câteva zile, merită să faci o plimbare la celebrul lac Como. Cu 5,2 euro poți lua unul dintre multele trenuri care merg înspre Como. Costă 5,2 euro și, cam în 40 de minute, ai parte de o priveliște uimitoare. După câteva minute prin orășelul Como San Giovanni ajungi pe malul lacului. E șantier, dar găsești casa de bilete. Cu vreo 10 euro iei un feribot și poți să vezi, de pe apă, fermecătoarele stațiuni care bordează lacul Como, cu fundal de nori și munți în zare. Vilele, grădinile, terasele – toate par din vederile pe care nu le-ai cumpărat încă sau din pozele de pe Instagram cărora poate nu le-ai dat crezare.
Bellagio, cu străzile înguste, și marea de turiști:
Lacul Como, în ploaie:
P.S., cu metro închis:
Nu e ideal și nu e Austria la curățenie, dar a rămas impresia că Milano e un oraș organizat și decent. Nu, nu am fost nici pradă de hoți de buzunare. Dar au și ei oameni ai străzii, care stau pe la colțuri și sunt lăsați în urmă de turiști care se pozează în fața vitrinelor de lux. Mai au și gropi pe drumuri, mai găsești și gunoaie pe străzi, încă, dar și mașini care curăță periodic în piața principală. Au și personaje dubioase care încearcă să îți vândă boabe de tentat porumbeii, pentru ca poza perfectă cu Duomo să fie și mai perfectă, dar și echipaje de poliție pe care le poți zări destul de des.
Cartierul de afaceri găzduiește bursa de valori din Italia (Borsa Italiana) și sediile unor bănci și companii naționale și internaționale. În ceea ce privește PIB-ul, Milano este cel mai bogat oraș din Italia.
O americancă întâlnită pe traseu spune că e orașul din Europa în care ar vrea să trăiască.
Și, chiar când voiam să concluzionez că milanezii par destul de organizați, într-o seară de miercuri, fără niciun avertisment, după ce toată ziua metroul a funcționat, seara toate gurile de metro de lângă Duomo sunt închise. Și prima și a doua și a treia. Și la următoarea stație, la fel. Nimeni nu îți explică de ce sau până când e interdicția. Coada la taxi, cu vedere la Duomo:
P.S.2: Orașul are muzee minunate, artiști valoroși și multe opțiuni și pentru activități cu copii – parcuri, planetariu, mașini zburătoare, muzee interactive. Despre acestea găsiți informații în ghiduri și pe internet și, poate, într-un episod viitor.